Alexandru Lamba – Sub steaua infraroşie
Editura Tritonic, 2016, colecţia Sci-Fi, 172 pag.
Preț: 27 lei
Unii autori promit încă de la primele povestiri. Text după text, îi observi cum îşi rafinează arsenalul stilistic, trecând destul de repede de la statutul de debutanţi la cel de autori care merită urmăriţi, pentru ca, în final, să confirme. Bagajul acumulat în scurta – sau mai lunga, după caz – carieră le permite să abordeze fiecare nouă povestire cu pricepere, dându-ţi garanţia că – până şi în situaţiile în care nu ating maximul potenţialului lor – îţi vor oferi o lectură plăcută.
Inevitabil, se naşte întrebarea: cum se vor descurca pe întinderea romanului, ale cărui repere diferă din multe puncte de vedere? Vor fi capabili să-şi păstreze suflul, verva, pe toată durata acestuia? Vor oferi suficiente provocări, miza va fi suficient de ridicată încât să nu se dilueze într-un număr prea mare de pagini?
În aceste două paragrafe am rezumat modul în care am interacţionat eu cu opera lui Alexandru Lamba. Poate că am simţit o afinitate aparte datorită faptului că aborda genul meu literar preferat, hard SF-ul, şi o făcea cu grija de a oferi detalii tehnice atent verificate, pe care încerca să le ambaleze într-o formă accesibilă oricărui gen de public. I-am admirat şi stilul simplu, limpede, dar fără a fi sărăcăcios. Am ratat primele sale încercări de mare întindere, publicate în foileton cu ceva vreme în urmă, pe când încă îşi căuta vocea. Prin urmare, am fost foarte curios să văd cum va trece autorul testul important al romanului de debut, Sub steaua infraroşie.
Încă de pe coperta a IV-a, Michael Haulică ne atrage atenţia că avem de-a face cu „un roman de dragoste în spaţiu, […] care se adresează amatorilor de romance şi de hard SF”. S-ar putea crede că oricare dintre cele două elemente reprezintă un simplu pretext pentru celălalt. Nimic mai fals. În afara poveştii de iubire, intriga volumului n-ar putea să existe. Văduvită de recuzita hard SF, relaţia amoroasă n-ar ieşi din anonimat.
Acţiunea se petrece într-un viitor în care omenirea descoperă o anomalie cosmică – determinată, prin calcule, a fi o stea infraroşie înconjurată de o sferă Dyson. Pentru o civilizaţie care se limitează la călătorii cu viteze subluminice – de luni sau ani de zile – această destinaţie permite folosirea unei tehnologii revoluţionare. Însă apropierea de viteza luminii aduce cu sine problemele relativiste: timpul trece mult mai încet pentru cei de pe navă, decât pentru cei rămaşi acasă. Iar posibilităţile de comunicare între cele două echipe sunt inexistente.
Aici intervine găselniţa lui Alexandru Lamba. Protagonistul, Erig, are un talent aparte – poate comunica telepatic cu iubita lui. Prin urmare, plasarea unuia pe navă şi a celuilalt în stare de animaţie suspendată pe Pământ ar permite comunicarea atât de necesară bunei desfăşurări a misiunii şi colectării datelor dorite de către cei de la bază. Deşi asta rezolvă problema din punct de vedere tehnic, duce la o situaţie tragică: cei doi îndrăgostiţi trebuie să rămână separaţi de distanţe astronomice, împărtăşind puţine momente tandre – şi acelea la un nivel pur platonic. Mai mult, în timp ce unul dintre ei trebuie să facă faţă unei misiuni dificile, sub conducerea unui comandant capricios, celălalt se vede nevoit să asiste la schimbarea generaţiilor pe Pământ, între o trezire a sa şi următoarea.
Citind această carte, am fost încercat de aceleaşi sentimente care m-au împins să devorez, la vremea lor, Lumea inelară a lui Larry Niven, respectiv Rendezvous cu Rama a lui Arthur C. Clarke. Aceeaşi uluire în faţa imaginaţiei debordante, a trecerii dincolo de limite, păstrând totuşi un aer de familiaritate. Şi, întocmai ca în cazul operelor sus-menţionate, finalul m-a lăsat cu dorinţa de a afla mai mult – conştient că, de fapt, farmecul este dat tocmai de acel „aş mai fi vrut ceva”. Pentru că, aşa cum am avut ocazia să constat, continuările celor două romane n-au făcut decât să mă dezamăgească şi să-mi stârnească regretul că aventura nu s-a încheiat după primul volum (sau, poate, al doilea, în cazul Lumii inelare). Aşadar, am ajuns să apreciez un final în care, deşi misterul a rămas, am reuşit să ridic un pic cortina şi să văd dincolo.
Unul dintre atuurile de necontestat ale romanului Sub steaua infraroşie îl constituie uşurinţa cu care atrage cititorul şi-l face să empatizeze cu protagonistul. Pentru a realiza acest lucru, autorul a apelat la naraţiunea la persoana întâi, pe care a dublat-o cu o relatare post-factum, protagonistul confesându-se iubitei sale. Astfel, cititorul este pus în postura de a urmări derularea unei poveşti aşa cum ar face-o copiii care-şi ascultă bunicul la gura sobei, ori pe vreun călător rătăcit pe vreme de furtună, căruia i s-a oferit adăpost.
Recuzita tehnică este bine pregătită şi condimentează lectura, fără a o îngreuna. Mai mult, îi oferă un fundament solid, credibil. Am apreciat disponibilitatea autorului de a specula, în loc să folosească o recuzită clasică – şi mă refer aici în principal la imaginarea unei sfere Dyson într-un mod diferit faţă de creatorul conceptului, ori de versiunea îmbunătăţită folosită ulterior de Larry Niven. Asta dovedeşte că, dincolo de dorinţa de a oferi un cadru tehnic, Alexandru Lamba nu ignoră rolul primordial al genului SF – acela de a oferi speculaţii ştiinţifice menite să împingă mai departe frontierele.
Subjugat de povestea de dragoste, spre al cărei punct culminant se îndreaptă romanul încă de la primele pagini, autorul ajunge, din păcate, să treacă în plan secund componenta ştiinţifică, spre final. Astfel, în cazul unui cititor ca mine – atras în primul rând de acest aspect, pe celălalt savurându-l colateral – senzaţia a fost că romanul şi-a pierdut în ultimele pagini rotunjimea dată tocmai de alternanţa celor două aspecte aflate la baza sa. Şi, fireşte, am rămas cu o uşoară dezamăgire că elementele ştiinţifice care au constituit punctul de pornire al intrigii au fost, în cele din urmă, uitate.
Găselniţa romanului – comunicarea telepatică – se dovedeşte a fi şi punctul său slab. Alexandru Lamba schimbă „regula jocului” de câteva ori pe parcursul cărţii. Astfel, în cele din urmă, am ajuns să nu mai înţeleg în ce condiţii funcţiona telepatia lui Erig şi cu cine. Rezolvarea problemei amoroase – precum am mai spus, punctul culminant al romanului – devine prin urmare neverosimilă în momentul în care încalcă (sau nu explică) o manifestare anterioară a talentului protagonistului, desfăşurată în cu totul alte condiţii.
În ciuda acestor două aspecte – importante, dar care pot fi corectate într-o ediţie viitoare (să nu uităm că şi Larry Niven a trebuit să rezolve anumite erori survenite în prima ediţie a Lumii inelare) – romanul este atât de bine scris din punct de vedere literar, are idei, prospeţime şi impact, prinde cititorul, încât am savurat lectura de la un capăt la celălalt. Cartea are acel „ceva” care face SF-ul anglo-saxon atât de apreciat.
Sub steaua infraroşie reprezintă un debut editorial în forţă al lui Alexandru Lamba. Fireşte, acest lucru reprezintă şi o capcană – pentru cartea care va urma, ştacheta este ridicată acum foarte sus.
Lucian-Dragoş Bogdan
Lucian-Dragoş Bogdan (n. 1975) a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilităţi multiple Alba Iulia și administrator-asociat al unei firme. Locuiește în Alba Iulia.
A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum, cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus și este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Dincolo de orizont, vol.1 (2015), Argos Trei (2017) și în volumul colectiv Exit (Eagle, 2016).
Volume publicate: Trilogie (Omnibooks, 2004), Zeul Kvun (Omnibooks, 2004), Frontiera (Diasfera, 2006; Tritonic, 2017), Vraciul de pe norul interior (Tritonic, 2014), Pânza de păianjen (Tritonic, 2014), Uneori, când visez… (Tritonic, 2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, Tracus Arte, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (Streamland, 2016), Povestiri fantastice (Millennium Books, 2016), Vânătorii de capete (Tritonic, 2016), Maya (în colaborare cu Teodora Matei, Tritonic, 2016), Ultimul flux (Tritonic, 2016), Apărarea siciliană (Tritonic, 2017).
A obținut mai multe premii, printre care Premiul RomCon 2015 pentru cea mai bună povestire („Dincolo de orizont”). A fost nominalizat de trei ori la ultimele Convenții Naționale de Science-fiction RomCon (în 2016 pentru nuvela „Odiseea lui Berg” și romanul Omul-fluture, în 2015 pentru romanul Vraciul de pe norul interior).
BookReport 