Marian Coman – Haiganu 2. Furia Oarbă
HAC! BD, 2017, colecția Science-Fiction & Fantasy, 240 pag.
Preț: 32 lei
Să mă apuc acum să scriu despre cariera și opera lui Marian Coman ar însemna să renunț la o bună parte din spațiul dedicat recenzării cărții de față, ori nu cu această intenție am pornit la drum când am început primul meu articol pentru Bookreport, ci cu aceea de-a menționa cât mai multe aspecte care mi s-au părut relevante în cea de-a doua parte a trilogiei Haiganu. Despre prima parte a seriei am scris pe blogul FanSF, în urmă cu aproape doi ani (decembrie 2015), la scurt timp timp de la lansarea sa de la Gaudeamus, însă despre această a doua parte, intitulată Furia oarbă, n-am reușit să scriu la momentul apariției sale, la Bookfest 2017. Însă mai bine mai târziu decât niciodată, nu așa spune o vorbă din popor?
Încă de la primul volum al seriei am afirmat că mi s-a părut destul de violent, chiar horror în anumite momente (în special când își fac apariția copiii-demoni transformați în moroi). Spre marea bucurie a cititorilor de fantasy autohtoni (și a mea, în special), Marian Coman păstrează o tentă la fel de întunecată și în acest volum, mai ales când zugrăvește scenele de acțiune care-i au ca protagoniști pe Dekibalos, Moroianu și vrăjitoarea Akarun, ale căror intenții malefice (cucerirea întregii lumi, ca țel suprem, fără să conteze faptul că până acolo s-ar putea să mai rămână prea puțin supuși care să li se închine) sunt pe cale să se realizeze cu ajutorul unor oștiri formate din oameni reînviați și asamblați nu neapărat din părțile lor componente originale.
Rând pe rând le cad victime cetăți ce păreau de necucerit inițial și până și Moartea nu mai pare a fi ce-a fost odată. Iar singurul care pare că li s-ar putea împotrivi este tocmai Haiganu, zeul gonit dintre zei și pedepsit să colinde lumea, ca să ajungă să-i cunoască durerile, necazurile, defectele și suferințele.
(Spoiler alert pentru cine n-a citit deja primul volum) Un alt fir al poveștii îl reprezintă aventurile lui Zourazi, un băieţel necăjit, ale cărui probleme mi-au rupt inima în primul volum (volum ce reușește, în acest mod, să creeze unul dintre cele mai odioase personaje pe care le-a dat vreodată literatura fantasy de pretutindeni: Dekibalos, corupătorul și devoratorul de copii), de care autorul n-a avut milă nici măcar la finalul acestui prim volum. Însă mi-a plăcut mult cum a ales autorul să continue povestea lui Zourazi, căci a reușit, în același timp, să ofere și o satisfăcătoare explicație pentru acțiunile altui personaj demonic al poveștii, zeul Pleistoros (dar mai multe veți afla citind volumul, firește).
Nu lipsesc, desigur, nici grifonii, piticii, vrăjitorii buni și răi, zeii malefici, zeii buni, dar tăcuți, ce par că vor să acționeze din umbră, razele de lumină ucigătoare (care nu mai rămân marcă înregistrată Haiganu), spiritele, morții vii, balaurii, ba chiar apar și ceva mutanți alcătuiți din bucăți de oameni ce stau laolaltă cu ajutorul vrăjilor, plus un mag proscris al cărui rol încă nu l-am înțeles pe deplin, dar care, probabil, va juca un rol mai consistent în ultima parte a poveștii.
Lumea fantastică imaginată de Marian Coman în primul volum al trilogiei, pornind de la câteva legende neaoșe din vremuri imemoriale, capătă din ce în ce mai multă consistență în acest al doilea volum. Este o lume crudă, neîndurătoare, în care doar cei puternici și nemiloși, cei mai lipsiți de scrupule și inimă dintre toți ajung să triumfe, chiar dacă intențiile lor nu sunt dintre cele mai nobile. Autorul nu ține seamă de convenții, de happy-enduri sau de voința cititorilor, ci își vede de treabă mai departe și ne oferă o poveste aproape la fel de bună (și crudă) ca povestea din primul volum, împingând cruzimea la niște cote greu de imaginat.
O poveste dark-fantasy cum niciun scriitor român n-a îndrăznit să aștearnă până acum pe hârtie, o lume întunecată, dar animată totodată de tot soiul de creaturi și tipuri de oameni, care sunt, sau cel puțin așa am căpătat eu impresia, simpli pioni pe tabla de joc a zeilor (ei înșiși fiind destul de ușor manevrați din cauza lăcomiei și a setei de putere).
De reproșat: autorul a ales să aștearnă povestea din perspectiva mai multor personaje, fiecare nou capitol sărind direct în alt fir al poveștii, alternând și terminându-se cam abrupt, ceea ce mi s-a părut că fragmentează povestea cea mare (creând însă o doză de suspans în plus). Probabil că alți cititori apreciază acest mod de a relata o poveste, eu însă nu sunt un mare fan al acestuia.
Liviu Szoke
Liviu Szoke (n. în 1983) a absolvit Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București (Facultatea de Agroturism și Alimentație Publică) în 2009.
A colaborat cu recenzii la revistele Suspans, Argos și Revista de Suspans, iar din 2010 face parte din echipa blogului FanSF.
A debutat ca traducător în revista Galileo Nr. 7, cu o povestire de Jack McDevitt. A tradus romane de Joe Abercrombie, J. Patrick Black și Jo Walton.
BookReport 
Lasă un răspuns