Cyberpunk făcut de basm

Dănuț Ungureanu – Noaptea în oraș, fără părinți
Editura Fusion21, 2016, 203 pag.
Preț: 31 lei

CARTEA ÎN TREIZECI DE SECUNDE

Dacă tac’tu e mare mahăr, doldora de bani, afaceri și dușmani, cu siguranță nu prea are timp de tine – și atunci orice ieșire în oraș e o sărbătoare. Chiar dacă Tati S nu e chiar atât de grijuliu încât să-i schimbe implantul AI aproape expirat (un frend bun pentru copii între 6 și 12 ani – iar Leni are 12), Leni se bucură de ocazie, mănâncă înghețată și se conversează cu un motocentaur prietenos care îi dăruiește un fluture de salină, în timp ce Tati S joacă biliard. O explozie demolează barul și face pulbere masa de biliard, tăticul și bodyguarzii lui laolaltă. Zguduit și confuz, băiatul vede cum prima grijă a polițailor ajunși suspect de repede la fața locului e să elimine toți martorii, așa că o rupe la fugă.

Așa începe o noapte în care, ajutat de un AI încet la minte, de un cyber-Frankenstein și de un vânător de recompense, Leni va afla în cele din urmă că familia e cel mai important lucru din lume. Orice lume, fie ea și virtuală.

Noaptea în oraș, fără părinți e un basm rococo – o poveste simplă, liniară, împănată cu cimilituri și fabule, îmbrăcată în țoale cyberpunk și înzorzonată cu termeni SF… arhaizați. Peste toate astea, pudrată cu multă filozofie. Da, în ciuda subtitlului „o poveste”, cartea asta nu e o carte pentru copii. Nici măcar pentru copilul din mine.

DE CE NOAPTEA ÎN ORAȘ, FĂRĂ PĂRINȚI?

Dacă ați citit descrierea de mai sus, știți deja răspunsul. Răspunsul greșit – pentru că în lumea lui Leni nu e niciodată cu adevărat noapte, orașul nu e cu adevărat oraș, iar Leni nu e niciodată singur. În pendularea lui de la realitatea salinei („întinderea albă, orbitoare sub soarele zilei. Odinioară fusese fundul unui ocean, de milioane de kilometri pătrați. Rămăseseră doar lanțurile muntoase ale gunoaielor higroscopice, mai înalte decât orice pe pământ și crevase de spaime în adâncimea cărora încremeniseră împletite scheletele unor pești nemaivăzuți”) sau realitatea orașului pustiu („Nu se arăta nimeni, nicăieri. Doar singurătate copleșitoare, ostilă. Nu erau uși la care să bați, nici ferestre din spatele cărora cineva să privească.”) spre irealitatea eterului sau spre potențialitatea cerului și a lumilor infinite de dincolo de el, Leni are parte de părinți adoptivi (frendul cel „ieftin”, împleticit la vorbă, și Comix, uriașul cu vocație de protector „gravată pe fiecare moleculă”), de dușmani deveniți prieteni, de frați vitregi (Focul Mic, „vagabond septic”, dar și „vânător de eter”), de răsturnări de perspectivă (așa cum e momentul în care Leni – asumându-și rolul tatălui – trebuie să-și protejeze tatăl devenit o simplă marionetă de carne, neajutorat ca un copil) și de multe nedumeriri în drumul spre descoperirea adevăraților lui părinți. E un roman despre responsabilități (asumate voit sau nevoit), despre maturizare și despre vise devenite coșmaruri.

DESPRE POEZIE, DEZNĂDEJDE ȘI O LUME (IM)PERFECTĂ

Unul dintre atuurile lui Dănuț Ungureanu e harul grotescului, reflexul poetic și ușurința cu care creează imagini memorabile. (Paranteză: abilitatea asta m-a uluit prima dată într-o povestire din anii ’80, în care o colonie de creaturi diforme se luptau între ele pentru a ajunge cât mai aproape de sursa de hrană – transformatoarele electrice din vârful stâlpilor de înaltă tensiune. Cum a trecut satira aceea de cenzură, habar n-am…)

Aici, întreaga lume e sub semnul diformului, până și cele mai frumoase creaturi, fluturii Ksi-Ksou, se nasc din grețoșii viermi LOD, paraziți care se hrănesc cu creierii cetățenilor de rang inferior. Deloc surprinzător, de altfel, căci întregul oraș se clădește pe propriile sale reziduuri: „Acolo se prăvălesc împreună rateurile din pântecele fabricilor de persoane, fluviile de miasme mortale (…) milioane de milioane de făpturi nevolnice” și se hrănește cu pastele-fir plăcut mirositoare, create din propriile lui dejecții. Până și Faraon, stăpânul absolut al orașului și al eterului, e bântuit de obsesia descompunerii, frumusețile de la curte purtând în ele sămânța distrugerii: „Când își dezmierda o sută de femei, Faron suferea îngrozitor. (…) Sub piele, carnea i se arăta bolnavă, puhavă, pregătită pentru moarte definitivă, fără revenire, moartea care înseamnă miros greu și atomi suflați în lumea largă”, așa cum servitorii săi, fideli sau răsculați, sunt obsedați de adevărul propriului lor sfârșit, într-o lume în care carnea poate fi modelată oricum pentru a amâna la nesfârșit neființa: „Ce trebuie să rămână dintr-un om ca să mai poată fi numit astfel? Cât la sută și ce? Dacă-i iei un deget (…) el nu se schimbă esențial. (…) Dacă îi îndepărtezi umerii, șoldurile, pântecul, el continuă să vadă, să gândească, să spună. E mereu om. Dacă-i făcut bucăți și risipit în toate colțurile lumii, el rămâne tot un om. Ce trebuie să-i iei, ce trebuie să-i schimbi ca să nu mai fie el?”

Deznădejdea personajelor e atât de bine descrisă, încât m-am întrebat, citind, dacă întreaga carte nu e cumva un strigăt de ajutor, ca un bilet de sinucigaș scris cu mult înainte de clipa fatală. Și chiar dacă Prometeu se luptă cu Zeus de mii de ani, repovestirea lui Dănuț Ungureanu are propriile ei merite, așa bolnavă de anomie cum e: „Dar moartea lui nu se oprea aici. O clipă mai târziu deschiseră larg porțile părții întunecate a eterului, pe când el privea nehotărât zecile de cărări dintre care trebuia să aleagă. (…) asupra legendei începu să lucreze uitarea, eterul ștergând imaginea sa odinioară atât de vie. Cu toții aveau să-l piardă din amintirile lor (…) Obiecte și texte, dovezi palpabile ale îndelungatei sale existențe fură brusc lipsite de suport, pierzându-se la rândul lor în uitare. Iar după ce vor fi fost duse la marginea salinei, uitarea lor avea să însemne mai întâi de toate praf, tone de praf adunându-se, un mormânt crescând cu fiecare clipă. (…) Scrum.”

Asta nu înseamnă că toată cartea e deprimantă – sunt destule secvențe de acțiune, urmăriri, cotonogeală, ba chiar și o revoluție a cărnii împotriva virtualului, plină de imagini spectaculoase și de răsturnări de situație. Umorul, nelipsit din cărțile lui Ungureanu, provine din acțiunile și schimburile de replici dintre Leni și AI-ul lui ușor retardat: „În gang, cineva lepădase un baton mare de pastă, abia început. Leni se ghemui și începu să-l ronțăie nefericit. Viruși, bacili, streptococi, bacterii, îl informă frendul”.

Un alt punct pozitiv: are happy end – dacă pedepsirea celor răi, supraviețuirea celor buni și promisiunea restaurării echilibrului inițial pot fi considerate happy end (nu vă faceți griji, finalul e mai complicat de atât, n-am trădat mare lucru).

M-AM PLICTISIT, TRECI LA CONCLUZIE. ȚI-A PLĂCUT?

Nu chiar. Oi fi citit prea multe cărți, dar aproape nimic din romanul ăsta nu mi s-a părut original – e povestea clasică a lui Prometeu, pusă într-un decor cyberpunk. Sunt sigur că și Dănuț Ungureanu și-a dat seama de asta, pentru că a recurs la un truc pe care nu-l suport: a inventat termeni noi, care să dea un aer exotic textului și un plus de originalitate cărții. Cuvintele inventate au sens doar atunci când dicționarul limbii române nu cuprinde sinonime pentru ele – de exemplu teleportare sau terraformare sau vâjhaț. Aici avem însă înlocuiri leneșe, cu intenții poetice și efect de tranchilizant, cum ar fi „centă” în loc de sută, „ceață de viață” în loc de suflet, „cabor” în loc de gabor (pardon, polițai) ș.a.m.d. (Autorul chiar a așezat un glosar la începutul cărții). Sunt și înlocuiri deștepte, de exemplu „eter” în loc de mult prea uzata „matrice”, pentru că nu e tocmai matricea din cyberpunkurile clasice: „Eterul e lumea cealaltă, e lumea sufletelor. E Judecata de Apoi. Eterul e, din clipa în care a scăpat mașinilor, un paradis și-un infern. În eter sunt toate comorile din univers, dar la ce folosesc ele dacă nu le poți atinge, dacă nu le poți lua cu tine?”

În plus, mi-a displăcut modul în care se sare de la naratorul omniscient la stilul simplu, de acțiune, și la monologul interior – uneori în același pagină. Nu-mi plac nici imaginile împrumutate (un personaj se întoarce cu spatele și în ceafa lui apare alt chip), micile scăpări de logică fără efect comic evident (un personaj care nu-și dă seama că e înconjurat de clonele lui însuși, o gloată care face pauză de masă în mijlocul unui măcel, surpriza generală atunci când crisalidele se transformă în fluturi – nu asta fac toate crisalidele, dintotdeauna?). N-am nimic împotriva secvențelor de sex, dar sunt nevoit să vă avertizez că există și sunt destul de explicite. Asta în eventualitatea că vreți să cumpărați cartea asta pentru premiile de sfârșit de an școlar 🙂

ALTE DETALII

Dacă n-ați mai citit nimic de Dănuț Ungureanu până acum, să știți că există mai mulți scriitori cu același nume… și toți împart același corp. Iată trei recomandări: seria Români deja deștepți (umor), Însemnările damei de silicon (proză fantastică) și Așteptând în Ghermana (SF)
Dănuț Ungureanu se pricepe cel mai bine și mai bine la povestiri (de fapt, Noaptea… a fost mai întâi o povestire din Basme geostaționare), iar volumul meu favorit este Marilyn Monroe pe o curbă închisă. Căutați-l prin anticariate, merită.
Da, există cyberpunk românesc și dincolo de Dănuț Ungureanu. De citit: Necropolis și An/Organic (Florin Pîtea), Madia Mangalena (Michael Haulică), Între bariere (Doru Stoica) și Euchronoza (Sebastian A. Corn).

Eduard Pandele

Eduard Pandele (n. 1974) a absolvit ASE (Informatică Economică, 1997) și lucrează în industria de jocuri video.

A debutat în 1993, în Jurnalul SF; a mai publicat povestiri SF şi traduceri (Serge Brussolo) în CPSF Anticipaţia, JSF, Revista de povestiri, Argos, fanzinele Planetar şi Rătăcitorii. A scris un scenariu de scurt metraj (Fata de nisip, 1994), care a fost ecranizat de o echipă a TVR Iaşi.

A susţinut rubrica de gaming din ediţia pe hîrtie a revistei Lumi Virtuale (2004-2005) și a colaborat cu Cititor SF (comentarii despre apariţiile SF româneşti), Nautilus (reviste SF & bandă desenată) și Helion Online (gaming).

Debutul în volum s-a produs în 2005, cu scenariul poveştii omonime din albumul BD Poveste despre eu de Alexandru Ciubotariu (Hardcomics). În acelaşi an a publicat un text în antologia Atelier Kult (Millennium Press).

Este absolvent al Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014 și al Atelierului de scriere creativă organizat de Revista de Povestiri în primăvara lui 2016.