Arkadi Strugatki și Boris Strugațki – E greu să fii zeu
Editura Nemira, colecția Nautilus, 2016, 208 pagini
Traducere de Valerian Stoicescu
Preț: 33,90 lei
Există în literatura SF cărți cu conflicte elaborate, care analizează evoluția individului și a societății în angrenajul unui cumul de factori, uneori cu un mare aport de improbabilitate (cum ar fi Dune sau Fundația), există cărți care se limitează la a studia comportamentul societății în fața unui singur factor alterant, dar foarte puternic (ca de exemplu Sfârșitul copilăriei) și există, în fine, cărți care ne pun în fața dilemelor unui singur individ, în fața unei situații foarte comune, dar privită dintr-o perspectivă inedită. E greu să fii zeu, capodopera fraților Strugațki, se încadrează în ultima categorie.
Ca să intru direct în pâine, cartea aceasta ne pune în fața alegerilor pe care un pământean (aparținând unei societăți futuriste foarte avansate, din care conflictele violente ar fi dispărut, după cum suntem lăsați să credem) le are de făcut în rolul său de observator – și într-o foarte mică măsură călăuzitor subtil – al unei lumi barbare, apărute pe o planetă îndepărtată.
Componenta SF este foarte diluată, chiar neglijată, dacă ne gândim că nu există nicio justificare pentru care să fi apărut ființe absolut identice cu oamenii pe o planetă oarecare, nelocalizată, nu este în niciun fel tratată problema deplasării prin spațiu sau a comunicării cu Terra, nu există practic decât o scuză SF pentru a face o analiză socială. Însă conflictul moral, foarte puternic, nu ar fi putut fi pus în valoare fără această componentă. Să nu uităm că romanul a apărut în 1964, în Uniunea Sovietică, iar trimiterile care acum ne par evidente către revoluția bolșevică trebuiau coafate în așa fel încât să pară exact contrarul – ceea ce cartea face destul de bine, inducând ideea că societatea umană utopică de pe Pământ ar fi proiecția futuristă a Uniunii Sovietice și a comunismului utopic. Totuși, persecutarea intelectualilor, încurajarea consumului de alcool, explozia violenței și, în general, sentimentul că lumea e întoarsă cu susul în jos, că elitele au pierdut prim-planul, iar societatea e condusă de indivizi fără niciun fel de pregătire sau vocație pentru acest lucru mi se par elemente luate din istoria de după 1917 a Rusiei.
Personal, mi l-am imaginat pe Don Reba, uneltitorul și conducătorul din umbră al ostilităților, ca având figura lui Stalin. Fără aptitudini aparte, fără o inteligență ieșită din comun, el reușește totuși, grație unor conjuncturi favorabile și a ferocității cu care-și urmărește idealurile, să ocupe o poziție de forță în structurile statului, de unde, ușor-ușor, să se descotorosească de adversarii săi politici și să uzurpe chiar tronul, folosindu-se în mare măsură de trupele sale paramilitare cenușii.
Din această situație se trage dilema lui Don Rumata, observatorul pământean. Dispunând de tehnologie, el ar putea – sau, cel puțin, crede că ar putea, până la un anumit punct – opri derapajul social, însă, asumându-și contractual rolul de observator și interdicția de a interveni direct în evoluția societății lumii pe care se află, nu are legitimitatea de a acționa. Ramificațiile problemei sunt multiple și nu se limitează doar la simpla decizie dacă să oprească evenimentele sau nu. Până la urmă, într-un fel sau altul, eroul nostru ajunge la concluzia că singur nu poate opri tăvălugul istoriei, însă măcar pe cei dragi lui trebuie să-i salveze.
Și aici e partea cea mai frumoasă a cărții, după părerea mea, în inserarea unor personaje memorabile. Pentru că cei dragi lui sunt o varietate de tipologii umane. Avem unele personaje care-și preced prin intelect și statut moral timpul, dar avem și unele care, deși sunt perfect aliniate în peisajul medieval al societății, cu viciile sau superstițiile specifice, se remarcă prin noblețea sufletească.
Și o altă parte frumoasă este că tot acest conflict, toate trăirile puternice pe care cursul acțiunii le trezește, toată degringolada planetei, toate elementele romanul însuși, se dovedesc a fi doar pretexte pentru discuția finală dintre Don Rumata și Budakh, unul dintre puținii băștinași capabili de a judeca perfect detașat și de a filosofa într-un context atât de apăsător, el însuși fiind o victimă, despre rolul divinității și al implicării ei în mersul omenirii.
Nu se poate ca, citind acest roman, să nu simți și un fior al fatalității, acel element care-i trădează pe scriitorii ruși, acea acceptare a implacabilului. Ca cititor, îți cam dai seama că un singur om, fie el și zeu în ochii celorlalți, nu se poate pune de-a curmezișul în cursul istoriei. Însă frustrarea e chiar mai mare de atât, pentru că soarta, implacabilul, destinul, spuneți-i cum vreți, intervine chiar și în lucrurile mărunte, în moduri tragicomice.
În concluzie, romanul E greu să fii zeu al fraților Arkadi și Boris Strugațki, deși are o încadrare pur formală în SF, e o carte de referință a literaturii universale.
Alexandru Lamba
Alexandru Lamba (n. 1980) a absolvit Facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor a Universității Transilvania din Brașov.
Locuiește în Brașov și lucrează în domeniul IT.
A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, după care a publicat mai multe povestiri în Almanahul Anticipația, Argos, CPSF, EgoPhobia, Fantastica, Ficțiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Nautilus, Știință & Tehnică.
Este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Exit (2016), Galaxis (2016).
De la începutul lui 2015 este redactor-șef al revistei Gazeta SF.
Volume publicate: Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016), 3.3 (împreună cu Rodica Bretin și Michael Haulică, Tritonic, 2016), Arhitecții speranței (Tritonic, 2017).
În 2016, la Barcelona, i s-a acordat Premiul de încurajare al Societății Europene de SF.
BookReport 