De patru ori Heinlein sau SF-ul redus la esenţe (1)

Robert A. Heinlein – Substituirea

• titlul original: Double Star (1955 / 1956)
• traducere din limba engleză: Horia Cocoş
• 256 pagini, paperback, Paladin, 2017
• preţ de vînzare: 28 lei

În primăvara acestui an, Paladin a lansat simultan patru volume în seria de autor Robert A. Heinlein. Nu întîmplător, scrierile alese pentru a-l înfăţişa cititorilor români pe autorul care, alături de Asimov şi Clarke, întregeşte un soi de sfîntă treime la care se închină fanii literaturii SF, sînt chiar cele pentru care acesta a primit rîvnitul premiu Hugo: romanele Substituirea (Double Star, 1956), Infanteria stelară (Starship Troopers, 1960), Străin într-o lume străină (Stranger in a Strange Land, 1962) şi Luna e o doamnă rea (The Moon Is a Harsh Mistress, 1967).

Nici una dintre aceste opere cardinale nu e străină cititorilor români, toate au avut parte de ediţii româneşti în anii 90 ai secolului trecut, la editurile Cristian (primele două) şi Vremea (celelalte două). Paladin vine însă cu Heinlein în traduceri noi şi cu un aspect grafic unitar – categoric reuşit din punct de vedere estetic, lucru rar dacă nu chiar nemaivăzut la cărţile imprintului Art -, un set care pare a avea un alt public-ţintă decît cel restrîns al nişei sefiştilor. Ediţii noi, pentru un public nou, care îndeamnă la relectură. Ceea ce am şi înfăptuit.

•

Relaţia mea cu Robert A. Heinlein a fost – ca să folosesc un cuvînt binecunoscut utilizatorilor de Facebook – una complicată. A fost genul acela de relaţie love/hate, l-am detestat şi l-am iubit succesiv pe măsură ce i-am parcurs opera şi i-am aprofundat biografia, sfîrşind prin a mă împăca, în cele din urmă, cu omul Heinlein şi cu opera sa şi ceea ce aceasta reprezintă pentru genul SF în general.

Primul contact pe care l-am avut cu Heinlein a fost prin intermediul unuia dintre romanele sale pentru tineret, aşa-numitele „juveniles”: Have Spacesuit, Will Travel. L-am citit la limita vîrstei căreia îi fusese destinat, către finalul adolescenţei, şi n-a lăsat o impresie profundă. Mi s-a părut un roman de aventuri şi nimic mai mult. A urmat însă la scurtă vreme Double Star, cel de-al treilea roman premiat vreodată cu Hugo – cel dintîi astfel de premiu cîştigat de autor şi – spun mulţi dintre cei ce studiază istoria genului – cel dintîi care era cu adevărat „material de Hugo”.

Este, de asemenea, cel dintîi roman al lui Heinlein care a fost inclus de facto în canonul literar american: micul roman serializat iniţial între februarie şi aprilie 1956 în Astounding face parte din extraordinara selecţie în două volume apărută în 2012 la Library of America (colecţia canonică prin excelenţă), Classic Science Fiction: Nine Novels of the 1950s, alături de Space Merchants de Frederik Pohl, The Long Tomorrow de Leigh Brackett sau More Than Human de Theodore Sturgeon.

Potrivit standardelor prezentului, Double Star e mai degrabă o nuvelă ceva mai mare, cu cele aproximativ 55000 de cuvinte ale sale, într-o epocă în care romanele se învîrt în jurul a 80000 sau chiar 100000 de cuvinte, în medie. Aceste dimensiuni nu erau însă nelalocul lor într-o eră în care SF-ul apărea mai întîi serializat, în revistele vremii, şi doar uneori şi în volum, ulterior.

Premiul Hugo pe care l-a cîştigat are şi el povestea sa: se pare că Heinlein a aflat că-l cîştigase cu o săptămînă întîrziere, atunci cînd i-a fost livrat acasă, şi, de asemenea, că n-a fost deloc încîntat că Forrest Ackerman fusese ce-l care îl acceptase în lipsa sa, deoarece nu îl prea înghiţea pe vestitul fan şi colecţionar. În sfîrşit, coperta ediţiei originale are povestea sa: realizată de Anthony Roberts, ilustraţia a fost prelucrată de artistul Glenn Brown şi înscrisă în 2000 în competiţia pentru Premiul Turner; Brown a fost acuzat de plagiat şi lucrarea sa a fost descalificată.

Am vorbit pînă acum despre carte, dar deloc despre poveste. O poveste simplă după standardele contemporane şi, s-ar spune, nu foarte originală.

Datorită unei vagi asemănări fizice, un actor ratat pe nume Laurence Smith, care se prezintă cu pseudonimul Lorenzo Smythe sau Marele Lorenzo, este angajat de către un misterios pilot spaţial să se dea drept unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni din Sistemul Solar, controversatul John Joseph Bonforte. Bonforte candidează pentru funcţia de Ministru Suprem al Imperiului şi a fost răpit, se bănuieşte, de către adversarii săi politici. Pînă cînd acesta va fi recuperat, Lorenzo are misiunea de a-i ţine locul la toate manifestările publice, o sarcină de care se achită cu brio, deşi ideile politice radicale ale lui Bonforte îi repugnă la început. Transformarea actorului în personajul pe care îl interpretează va deveni, de voie, de nevoie, una ireversibilă, o soartă cu care Lorenzo va fi nevoit să se împace.

Avem de-a face cu o istorisire la persoana întîi, din perspectiva lui Lorenzo, care este însă un narator subiectiv, căci evoluează sub ochii cititorului, iar viziunea sa asupra lumii se modifică radical. Iniţial xenofob, Lorenzo adoptă şi începe să înţeleagă ideile controversatului personaj pe care îl interpretează, sfîrşind chiar prin a şi le însuşi. Naraţiunea subiectivă i-a fost reproşată lui Heinlein, şi nu doar în cazul acestui roman, de către James Blish, care avea să îi recunoască însă meritul de a fi creat, prin Lorenzo, un personaj cu totul memorabil, „complet independent”, „singurul personaj al lui Heinlein cu o istorie completă, din copilărie la maturitate, a cărui evoluţie sub presiunea evenimentelor e coerentă şi decurge logic din această istorie personală”.

Au trecut, iată, şase decenii de la publicarea cărţii, iar anticipaţiile lui Heinlein şi bună parte din ideologia sa au devenit anacronice. Astronavele avansate prezente în Substituirea coexistă cu lecturile de pe benzi magnetice, iar tehnologia informaţională e flagrant subdezvoltată. Spre deosebire de scrierile heinleiniene de senectute – în genul romanului Friday (1982) – femeile lipsesc aproape cu desăvîrşire din peisajul ficţional, cu excepţia – notabilă, de altfel – a lui Penny, secretara lui Bonforte, care, conform stereotipurilor vremii, e îndrăgostită lulea de şeful ei.

Romanul se citeşte însă cu acelaşi interes de către un cititor al secolului XXI, şi nu numai ca o curiozitate istorică. Meritul îi aparţine pe de o parte măiestriei scriitoriceşti a lui Heinlein, care scrie cursiv şi simplu, dar evită capcanele informaţiei vîrîte pe gîtul cititorului, folosindu-se cu pricepere de unealta dialogului, la fel ca Isaac Asimov, de altfel.

Actualitatea Substituirii se datorează însă mai ales tematicii abordate de autor. Politica are parte aici de una dintre primele abordări non-caricaturale; iniţial conservatorul Heinlein se eliberează de constrîngerile ideologice, dînd primele semne ale unui libertarianism ce-i va deveni marcă proprie şi crez în anii din urmă; să nu uităm că Heinlein va deveni un avocat fervent al libertarianismului, fiind, între altele, autor al unui „manual” libertarian intitulat Take Back Your Government! (intitulat iniţial How To Be a Politician, volumul a fost scris în 1946, însă şi-a găsit un editor abia postum, în 1992). În fine, marţienii şi venusienii din sistemul solar imaginat de Heinlein reprezintă una dintre primele reprezentări simpatetice ale Celuilalt – cel diferit radical de noi, oamenii – în science fiction, o literatură care tinde să devină, în prezent, literatura alterităţii prin excelenţă.

Am recitit Substituirea mînat de o oarecare nostalgie după propria tinereţe, dar şi după o eră mai simplă a SF-ului, legendara „Golden Age” la care se raportează şi nucleul dur al fanilor SF contemporani. Am găsit o scriere surprinzător de proaspătă, avînd în vedere etatea-i impresionantă.

Un cuvînt de bine pentru traducătorul Horia Cocoş, care se achită decent, fără artificii inutile, de sarcina ce i-a fost încredinţată; e o traducere simplă pentru o scriitură aşijderea şi aşa şi trebuie să fie. Nu acelaşi sentiment îl nutresc faţă de redactorul cărţii, cel care, presupun, a decis renunţarea la traducerea titlului original prin Stea dublă (opţiunea editorului primei ediţii româneşti). A fost astfel preferat un titlu absolut banal şi potrivit literal poveştii, unui titlu cu rezonanţă scientificţională, care întruchipează o frumoasă metaforă inspirată de o particularitate astronomică, cea a stelei duble: Lorenzo şi Bonforte sînt cei doi aştri interdependenţi, a căror viaţă şi evoluţie e reciproc influenţată de forţe irezistibile.

Dar un titlu prost ales nu e un motiv pentru a renunţa la o carte bună. Nu pot aşadar decît să vă recomand acest prim roman premiat la lui Heinlein, în noua sa încarnare ce poartă marca Paladin, şi să-l felicit pe colegul meu, Michael Haulică, pentru înţelepciunea de a-l fi inclus dintru început în proiectul pe care l-a conceput, colecţia Science Fiction Masters.

Horia Nicola Ursu

•

Bibliografie:

1. James Blish (William Atheling, Jr.) – More Issues at Hand, Advent Publishers, Inc., Chicago, 1970.
2. William H. Patterson, Jr. – Robert A. Heinlein: In Dialogue with His Century, Volume 1: Learning Curve (1907-1948), Tor Books, 2010 • Volume 2: The Man Who Learned Better, Tor Books, 2014.

 

---

Horia Nicola Ursu (n. 1969) a studiat Literele la Cluj. A fost reporter, redactor şi colaborator la diverse publicaţii (din Cluj, Satu Mare şi Bucureşti) şi redactor de radio. A tradus pentru editurile Nemira, RAO, Dacia, OmniBooks, Millennium, Paladin, printre autorii traduşi numărindu-se Robert A. Heinlein, Ian Fleming, Poul Anderson, Isaac Asimov, Fred Hoyle, Anne Rice, Tom Clancy, John Grisham, Joëlle Wintrebert, Greg Egan, Norman Spinrad. A fost colaborator şi apoi redactor la Jurnalul SF. A editat revistele Ficţiuni (1998-2003), Galileo (2010 – 2015) şi Galileo Online (2010-2016).

A fost coordonator de colecţie la editurile Fahrenheit (1998-2001) şi Dacia (1999-2000; aici a îngrijit volumele de debut ale lui Liviu Radu şi Ona Frantz). În 1996 a infiinţat OmniBooks, editură specializată în publicarea autorilor romani, mulţi dintre ei debutanţi în volum: Ladislau Daradici, Bogdan-Tudor Bucheru, Robert David, Lucian-Dragoş Bogdan. Din 2005, impreună cu Bogdan-Tudor Bucheru, Michael Haulică şi Silviu Gheorghe a demarat proiectul editorial Millennium, unde îngrijeşte seriile Novella şi Antologiile Millennium (în colaborare cu Michael Haulică). A întemeiat şi coordonat seria Crime & Noir a editurii Paladin (2013-2016).

A publicat proză în antologiile Kult: Vremea demonilor (editor: Costi Gurgu; OmniBooks, 2009), Romania SF 2001 (editor: Dan-Silviu Boerescu, editura Pro, 2000) şi The Thackery T. Lambshead Cabinet of Curiosities (editori: Ann & Jeff VanderMeer; Harper Voyager, 2012). Nuvela sa „Oraşul cîinilor” a fost distinsă cu Premiul Dan Merişca (Iaşi, 1999).

A editat antologiile: Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (Tritonic, 2006), Millennium Est: cinq contes fantastiques (în colaborare cu Jeff VanderMeer; Millennium,  2007; ediţia a II-a, 2013), Millennium 1: Fantasy & Science Fiction (în colaborare cu Michael Haulică; Millennium, 2009), Millennium 2: Șase ani de Ficţiuni (Millennium, 2009), Premiile Galileo 2011 (Millennium, 2011), Premiile Galileo 2012 (Millennium, 2012).

Prezenţe online: uglybadbear.wordpress.com (blog personal) • metatexte.wordpress.com (arhivă de texte non-fiction).