Arhanghelul Raul

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul
Editura Nemira, colecția Nautilus, 2016, 170 pag.
Preț: 24,99 lei

În culturile moderne de tip occidental, umorul este deseori valorizat pozitiv. O principală marcă a comediei bune constă în autoidentificarea unor probleme elementare, sociale sau politice, cu intenția de a pune publicul pe gânduri. Mergând pe modelul evreiesc, românii (și popoarele balcanice, în general) și-au transformat discursul ludic pe șablonul „haz de necaz”. Autoironia se bucură de o largă răspândire și acceptare pe meleagurile noastre și constituie miza principală a romanului Arhanghelul Raul.

Folosindu-se de un stil lejer și accesibil, Ovidiu Eftimie instrumentalizează tematica science-fiction pentru a produce un roman-pamflet. Textul umoristic vizează cât se poate de multe stereotipii ale românilor, cu care publicul să poată empatiza.

Un motiv recurent este CFR-ul, nașii fiind direct implicați în desfășurarea acțiunii. Tot ei reprezintă însumarea tuturor balcanismelor. Fie că e vorba de alcool, de șpagă sau de incompetență, nașii sunt personaje previzibile și unilaterale, fiind marcate doar de tentative de umor: „(…) avea o burtă atât de mare, încât trebuia să ai mâini foarte lungi ca să poți să-i dai un pumn în falcă. Nu părea niciodată impresionat de cuțitele pe care i le fluturau țiganii pe sub nas și nici de alte arme albe”.

Într-o manieră á la Times New Roman, birocrația este de asemenea ironizată. Un exemplu relevant ar fi scena cu secretara Cristolovean, unde incompetența și servilismul sunt duse la extrem. Sistemul educațional este și el ridiculizat prin figura directoarei adjuncte din iad, care nu are nicio importanță pentru narațiune, în afara posibilității de a strecura câteva glumițe: „– Nu m-am simțit așa de bine de la bacalaureatul din 2003 și am picat jumătate dintre putori”.

La fel, religia joacă un rol important în carte. Autorul preferă să se folosească de imaginarul iadului prezent în mitologia grecească în defavoarea celui creștin, ceea ce nu constituie o inovație în cadrul literaturii. Motiv pentru care supraexplicitarea Hadesului nu își are locul: „OK, ultima oară când am vorbit cu unul de-ai voștri îi zicea Hades”, „Dracu’. Satana. Hades. Scharaoțchi. Zi-i cum vrei”. Figura diavolul este demitologizată și înlocuită în mod anticlimactic cu cea a unui corporatist: „Cu fața asta, nu te pot lua în serios. Serios. Arăți ca un contabil. Nu arăți a Satana, nu arăți a demon. Lipsesc coarnele, colții, coada, de-astea. N-ar trebui să fii terifiant?”. Figura unui Satan pasiv și chiar manierat a fost popularizată încă de la Goethe, motiv pentru care indolența lui Hades e departe de a fi amuzantă. În ultimă instanță, este discreditat prin neîncrederea inerentă a românului vizavi de autoritate, cum se remarcă din reacția sa față de directoare adjunctă („– Niciodată nu m-am gândit atât de mult că mi-am găsit perechea, îi șopti Hades lui Raul.”). La polul opus, Dumnezeu este un personaj feminin pe nume Maria, care „stă și servește băuturi într-o bodegă”. Întregul capitol se rezumă la bancuri regurgitate din cadrul comunităților de atei: „– Serios, în tot universul ăsta infinit, ai impresia că mă preocup să împiedic niște oameni să facă un turn? Pot nimici galaxii, și crezi că stau să gâdil câțiva constructori?”. Expresiile clasice precum „pentru numele lui Dumnezeu” suferă și ele modificări, ce se vor a fi blasfemice și amuzante și devin „În numele Căilor Ferate Române”.

În continuare fidel spiritului balcanic, romanul nu ezită să menționeze alcoolismul, băutura fiind prezentă în aproape toate capitolele. Locuitorii din iad suferă în principal din lipsa berii. Nașii sunt bineînțeles deja obișnuiți cu acest viciu. Repetitivitatea stereotipiilor devine repede banală, până în punctul în care cititorul nu mai e surprins de faptul că un român a fost cel care „a băut atât de mult, până s-a mutat universul din loc”. Și tipic oricărui bețivan, Drojdierul Timpului bea de supărare, dar ascunde o înțelepciune ieșită din comun.

Cartea este în continuare piperată cu românisme. Șpaga este singurul mod prin care narațiunea poate continua, fiind și cea mai la îndemână soluție. Nici referințele gastronomice nu pot lipsi. Ruptura continuumului spațiu-timp miroase a cârnați prăjiți, iar singurul miros ușor recognoscibil de orice român este cel de ciorbă. Și nu în ultimul rând, sărăcia și mizeria sunt de nelipsit („un monument comunist impresionant, un paralelipiped urât și murdar”, „o substanță galbenă-cafenie ce ar fi putut fi jeg sau o marmură foarte scumpă”, „pervazul murdar de găinaț”).

Printre toate stereotipiile, se strecoară și câteva glume care apelează la orizontul de așteptare al oricărui român: „– Cel mai dur material din univers, mult mai puternic decât fibrele de nano-carbon. Ăla din care sunt făcute rovinietele de mașină. Știi că, odată ce le-ai pus pe geam, nu le mai dai jos nici cu slujbe”.

În ciuda lejerității lecturii, modul de a înghesui cât mai multe pasaje ludice pe pagină și repetitivitatea glumelor fac lectura să devină repede previzibilă. Personajele sunt slab conturate, chiar și pentru standardele unei caricaturi, iar orice dialog dintre ele este nelipsit de sarcasm sau ironie. Romanul este suprasaturat de clișee și patetism și se distanțează considerabil de satiră, lipsindu-i cu desăvârșire subtilitatea criticii sociale.

Adina Ailoaiei

Adina Ailoaiei (n. 1993, Suceava) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj, specializarea germană-japoneză. Excursie de studii în Bad Kissingen (Rolul Germaniei în Europa de astăzi şi Literatura cehă), participantă la workshop de Sumie la Facultatea de litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Workshop de frazeologie la secţia germană în cadrul Facultăţii de litere, Universitatea Babeş-Bolyai. Activităţi de voluntariat în cadrul CNPRSV, Suceava, ASUR (Asociaţia Secular-Umanistă România) Cluj-Napoca.