Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul
Editura Nemira, colecția Nautilus, 2016, 170 pag.
Preț: 24, 99 lei
Am citit romanul lui Ovidiu Eftimie cu câteva luni în urmă, dar dintr-un motiv sau altul abia acum am reușit să-mi pun în ordine cuvintele și să scriu o cronică. Nu pentru că ar fi atât de complex, încât aș fi avut nevoie de timp pentru a-mi sedimenta concluziile, dimpotrivă, romanul este accesibil și nu lansează niciun fel de idei de substrat care să te pună pe gânduri, ci pentru că m-am tot gândit, dat fiind nivelul de popularitate de care se bucură autorul, ce rost ar avea o cronică din partea mea. Dar, până la urmă, tocmai faptul că vorbim despre o carte cu un asemenea capital de popularitate m-a determinat să-i acord și eu câteva rânduri.
Și voi începe prin a-mi exprima convingerea că despre această poveste poți scrie o recenzie foarte bună, la fel de ușor cum poți scrie una foarte rea, folosind eventual aceeași argumentație și dând ca referință chiar aceleași citate, totul depinzând de relația ta cu textul, de percepția și de gradul de toleranță la diferitele procedee uzitate. Am citit atât elogii, cât și critici la adresa ei, iar bucuria unora era tristețea altora. Bine, probabil că la fel stă treaba cu majoritatea cărților, dar când vine vorba despre cele umoristice, lucrul acesta se observă cu precădere.
Așadar, să începem. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost lejeritatea stilului. Am trecut prin cele o sută șaptezeci de pagini în câteva ceasuri, fără niciun efort. Personal, voi puncta acest aspect ca fiind pozitiv, eficiența actului scrierii, mai ales dacă e vorba despre un roman umoristic, primând în fața efectelor de stil. Aici, nicio surpriză. În definitiv, Ovidiu Eftimie a activat de ani buni în presa scrisă, nu mă așteptam la mai puțin. Mai ales că a ales să abordeze romanul în aceeași manieră (Times New Roman) în care abordează articolele de tip pamflet, deci experiența și-a spus cuvântul.
Ajungem apoi la idee, pe care o găsim tot în acea zonă, a pamfletului, chiar dacă textul despre care vorbim are întinderea și structura unui roman. Alegerea infrastructurii CFR-ului drept cadru de desfășurare și a câtorva „nași” ca actori principali este una dictată în primul rând de cerințele de mobilitate, deoarece acțiunea se mută dintr-un oraș într-altul, dar pe de altă parte de nevoia găsirii unei instituții emblematic corupte, evident pentru a fi ironizată. Desigur, apar unele idei năstrușnice, precum plasarea acțiunii în două universuri paralele, al celor vii și al celor morți, concilierea tuturor religiilor și conceptelor despre lumea de apoi într-o singură lume care le împacă pe toate, multidimensionalitatea, zeitățile universal valabile, călătoria în timp și spațiu, însă toate sunt aruncate doar pentru a crea un mediu propice pentru ironizarea stereotipurilor românești. Nu mai trebuie să menționez, acțiunea se petrece în România.
Și, cum pentru așa ceva nu e nevoie de personaje complexe, dimpotrivă, ele ar încurca mai mult, Arhanghelul Raul se bazează pe unele schematice, unidimensionale, care vin să ilustreze cât mai bine exact acele trăsături emblematice pe care Ovidiu Eftimie le satirizează. Unele personaje sunt introduse forțat, nu prea-și găsesc un rol al lor în acțiune, susțin doar clișeele pe care efectul umoristic mizează. Și aici, cred eu, deși probabil foarte multă lume mă va contrazice, găsim punctul cel mai slab al romanului. În umorul banal, fără nicio subtilitate, bazat strict pe hiperbolizarea defectelor emblematice ale românilor. Că sunt șpăgari – asta în primul rând, șpaga fiind leitmotivul cărții, că sunt incompetenți, că sunt încrezuți, că sunt nespălați și proști, că sunt bețivi. Nu întâlnim umor de situație, nu găsim ironie fină, doar clișee. Și, ca să exemplific, voi da doar citatul următor, pe care-l găsesc foarte concludent: „Bani de la Guvern nu vin decât cu țârâita. Ăștia nu pot să astupe găurile din șosele, vrei să le astupe pe alea din continuumul spațiu-timp?”
Acțiune găsim, însă destul de sumară, folosită doar ca pretext pentru a trece de la un pamflet la altul, bănuiesc că nici nu a mizat autorul pe ea, de aceea a lăsat-o în planul secund. Chiar și scenele violente sunt tratate cu foarte mare larghețe, fiind redate cam în același mod în care ai povesti un film cu Jackie Chan. Și cam tot în același registru găsim și explicațiile științifice care susțin unele dintre conceptele precum deplasarea în complexul spațiu-timp. Din acest punct de vedere, de câteva ori am avut același sentiment pe care-l aveam atunci când citeam Douglas Adams, regăsind acea caricatură a științei care nici nu încearcă să stea în picioare, ci doar să provoace ilaritate. Pe final, deznodământul m-a cam dezamăgit, rezolvarea conflictului fiind una mai mult decât banală.
În concluzie, privind în ansamblu și întrebându-mă dacă am citit o carte bună au ba, respectiv ce anume face o carte bună, trebuie să remarc un lucru foarte important, și anume faptul că Ovidiu Eftimie își cunoaște foarte bine publicul țintă, știe ce vrea acesta și livrează conform așteptărilor. Deoarece publicul lui e în cea mai mare parte cel care gustă pamfletul din paginile virtuale ale publicației Times New Roman și deci nu-și dorește acțiune complexă, personaje multidimensionale sau umor fin. Nu, acel public este în primul rând sătul de realitatea românească, de nesimțirea celor din jur, este frustrat de disfuncționalitățile societății românești și de incoerența statului român și, ca atare, apreciază satira și ironia directă, fără ocolișuri sau subtilități.
Și ca o concluzie personală, voi citi și următoarea carte a lui Ovidiu, atunci când ea va apărea. Însă, dacă nu va fi substanțial diferită de aceasta, pe a treia nu o voi mai citi.
Alexandru Lamba
Alexandru Lamba (n. 1980) a absolvit Facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor a Universității Transilvania din Brașov.
Locuiește în Brașov și lucrează în domeniul IT.
A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, după care a publicat mai multe povestiri în Almanahul Anticipația, Argos, CPSF, EgoPhobia, Fantastica, Ficțiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Nautilus, Știință & Tehnică.
Este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Exit (2016), Galaxis (2016).
De la începutul lui 2015 este redactor-șef al revistei Gazeta SF.
Volume publicate: Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016), 3.3 (împreună cu Rodica Bretin și Michael Haulică, Tritonic, 2016), Arhitecții speranței (Tritonic, 2017).
În 2016, la Barcelona, i s-a acordat Premiul de încurajare al Societății Europene de SF.
BookReport 