O ucronie fanariotă domestică

Doina Ruști – Mâța Vinerii
Editura Polirom, 2017, colecția Fiction Ltd., 256 pag.
Preț: 29, 95 lei

CARTEA ÎN TREIZECI DE SECUNDE

Atunci când potera vine să-i aresteze bunica acuzată de vrăjitorie, Pâtca, o adolescentă firavă, dar știutoare de farmece, fuge din Brașov și ia calea Bucureștiului de pe vremea lui Pazvante Chioru’. Acolo ar trebui s-o aștepte Cuviosul Zăval, unchiul ei – dar acesta e mort, cu beregata tăiată, iar secretul moștenirii pe care urma s-o primească a dispărut odată cu el. Va reuși oare Pâtca să-l găsească pe ucigaș și să-și recupereze averea, înainte ca acesta s-o găsească pe ea?

Mâța Vinerii e un cocktail – în parte roman istoric, în parte roman polițist, ba chiar și carte de bucate cu arome puternice de fantastic ezoteric și asezonată cu multă magie a cuvintelor. O ucronie fanariotă domestică.

DE CE MÂȚA VINERII?

Sunt destule mâțe în cartea asta, dar nici una nu are legătură cu titlul. Mâța Vinerii e numele unei vrăjitoare îngrozitoare, de care norodul se teme și pe care o respectă în același timp, strângându-se buluc să o vadă atunci când o trupă de saltimbanci o izvodesc în mijlocul pieții: „în noaptea asta peste noi va veni răul drăcesc și creasta sfârșitului, iar numele lui de osândă și erezie este Mâța Vinerii! Aducătoare de moarte! Scăpată din iad! Mâța Vinerii va intra în oraș!”

În același timp, Mâța Vinerii e numele secret al Pâtcăi, adolescenta speriată a cărei primă întâlnire cu Bucureștiul e și o întâlnire cu destinul – și cu răutatea oamenilor. Iluziile scamatorilor-păpușari îi întârzie drumul, iar ea ajunge prea târziu la casele unchiului Zăval – acesta e mort, ucis cu un cuțit sacru și neobișnuit, „care face din Sator un mielușel”. Înspăimântată de întâlnirea cu o țigancă venită să ia un clondir cu otravă de la Zăval, Pâtca nu găsește altceva mai bun de făcut decât să se descotorosească de cadavru, fără să se gândească nici o clipă că asta n-ar face altceva decât s-o bage și mai adânc în bucluc. Mai ales că zvonurile care traversează orașul nu-s deloc vesele: „vrăjitoarea care venise să mănânce fericirile Bucureștiului avea să fie prinsă și spânzurată” chiar dacă, spun unii, „dacă n-o omoară într-o vineri e degeaba, pentru că poate să învie!”, iar „cică vinerea s-ar preface în mâță și-ar intra în altar!”.

DESPRE BUCATE RELE ȘI BUCĂTARI BUNI

Pe lângă enigma morții lui Zăval, o altă enigmă se arată Pâtcăi – unde-au dispărut rețetele magice ale unchiului? Cartea Bucatelor Rele, o colecție de bucate cu calități magice, transcrisă de Pâtca în copilărie, nu e nicăieri de găsit. Să fie oare de vină noul bucătar al palatului domnesc, Silică, un țigan încrezut, dar mare meșter în ale miresmelor? Pentru el „bucătăria era un fel de altar (…) și nu gătea doar pentru burți nesătule, ci și pentru suflete disperate”. După o astfel de demonstrație de dibăcie, a fost luat cu japca de lângă stâpăna sa, frumoasa Caterina Greceanu, și pus să-i satisfacă toate poftele lui Costas, proaspătul principe al Valahiei. Dar Caterina nu rămâne pasivă, ci încearcă să-și recupereze bucătarul – doar nu degeaba i se cântă acestuia osanale în tot orașul…

Conflictul între Costas și Greceanca, aventurile gurmande ale bucătarului și aventurile galante ale jupâniței sunt firele narative principale ale unui roman care e mai puțin o poveste și mai mult o sumă de instantanee vizuale, de rețete cu ingrediente fantastice, de bârfe și de amintiri de familie. Simțul gustului predomină în Mâța Vinerii – sunt pagini și pagini de rețete și de detalii legate de bucate și de efectele lor, de la ova mora – mâncarea care crește încrederea în sine (dar care te înnebunește dacă e înfulecată cu nemiluita) la minunatul hap al Syrkăi, o Viagra fanariotă: „se iau petale de vinețele, cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și ouă. În mocirla rezultată se pun mirodenii, miere, și la sfârșit niște vise de greieri”. Aceste înșiruiri lirice dintr-o carte de bucate magică par inutile și plicticoase, dar sunt așezate în carte anume pentru cititorii îndrăgostiți de cuvinte.

BUN, ȘI CE CAUTĂ CARTEA ASTA AICI?

BookReport e specializat în science fiction / fantasy / policier și genuri conexe. Polirom consideră că Mâța Vinerii e roman istoric. Și atunci, ce caută cartea asta aici? Ei bine, eu cred că e mai degrabă un romanț fantasy fanariot – și iată de ce:

– În Bucureștiul fanariot al Doinei Ruști, magia există. Sunt vrăji cuminți („moșicul făcea să dispară lucrurile, să se miște perdelele sau să vorbească animalele de prin curte”) sau vrăji uimitoare („pe fund gâgâia o vietate cât un gândac, pe care-am și luat-o în palmă, nu o jucărioară, ci o gâscă adevărată”) vrăji ale lucrurilor („nimic nu e mai prețios pe lumea asta decât un cuțit bine-nfipt! (..) Cuțitul, mai mult decât orice alt fier, ajunge la miez, adunând curenții pe care Magnesia îi risipește în fundul pământului. Câteva cuțite pot să încetinească mersul lucrurilor din jurul tău.”) sau vrăji ale oamenilor („Perticari mă lăsase cu gura căscată. Dispariția lui era cu totul superioară, mai ales pentru că după el rămăsese o frică pe care o simțeam pe șira spinării”).

– Dacă există magie, există și magicieni. Pâtca și neamul ei sunt satorini – fiecare cu abilitățile lui. Dacă Zăval „putea să schimbe direcția vântului, să hotărască intensitatea ninsorii și timpul ploii, să transporte orice la mare distanță, bazându-se pe puterea oricărui lucru de a-și căuta sămânța lui geamănă”, Maxima, bunica, „știa rostul semințelor și al fiecărui fir de pământ, (…) putea să mute orice lucru din loc (…) citea visele, făcea elixire și alifii, îmi lua durerea de cap cu două cuvinte (…) scria pe poarta casei Laco Fulvus și oricine încerca să intre se speria de moarte de stafia unei matahale de câine”. Iar Pâtca? Ei bine, va trebui să citiți cartea ca să aflați ce știe să facă… 🙂

– Ca în orice bun fantasy, ordinea naturală e subordonată unei ordini superioare, abstracte – și în bună măsură originală. Zeul prezent în Mâța Vinerii se numește Sator (n-am trădat nimic, vă veți întâlni cu el încă din primul capitol) și e capricios și greu de îmblânzit, atras de dorințele oamenilor ca un motan dând târcoale bucătăriei.

– Chiar dacă magia Bucureștiului fanariot e o magie casnică, de cuhnii și pivnițe, de poduri cu mirodenii puse la uscat și de grădini cu roade exorbitante, nu e mai puțin eficientă – sau mai puțin hotărâtoare. Vrăjile omoară și vindecă, alifiile alină și pedepsesc, bucatele bucură și otrăvesc deopotrivă – magia acestui sfârșit de ev mediu românesc e parșivă, seducătoare și eficientă, ca în orice lume imaginară fantasy.

AJUNGE CU ATÂTA PĂLĂVRĂGEALĂ. ȚI-A PLĂCUT?

Da. Are un început fulminant („La prima oră a dimineții, Maxima a fost scoasă în piață sub privirile gunoierilor care măturau pe la Walachisches Tor. Știam ce urmează. Mi-am strâns câteva lucruri și-am ieșit pe poarta din dos.”), are meșteșug scriitoricesc, personaje bine conturate, umor („Are ceva de om cătrănit, ceea ce mă face să mă gândesc la el ca la o muscă. Nu știu de ce, dintre toate vietățile lumii, doar pe muscă nu pot s-o văd veselă, râzând cu gura până la urechi. O muscă e de fapt ca un cap de popă apăsat de potcap. Pitit sub tivul de mătase. Încruntat. Cu nasul îngust. O muscă de genul ăsta este Ogaru.”).

Are și bube-n cap, ca toate cărțile: modul săltăreț în care scriitoarea își compune povestea (se sare foarte ușor de la un fir epic la altul, de la trecut la prezent, de la o anecdotă fără importanță la un indiciu esențial, dar foarte ușor de ratat), dezechilibrul acțiune / lirism (unii vor disprețui avalanșa de poezie ascunsă în rețete – personal, mici perle precum „amiaza este o pisică de miere care se plimbă prin sufletul meu” mai degrabă mă amuză decât să mă indispună), prea multele deus ex machina, și nesiguranța în folosirea elementelor genului policier (da, criminalul e exact cine credeți că e, iar rezolvarea enigmei e oferită brutal în ultimul capitol, ca un soi de obligație – de parcă, trezită din reveria scrisului, autoarea și-ar fi adus aminte să închidă, conștiincioasă, toate parantezele poveștii). De fapt, abia de la hronicul de familie din ultimul capitol s-ar fi putut deschide un roman fantasy în toată puterea cuvântului – lucru pe care sper ca Doina Ruști să-l facă, mai devreme sau mai târziu. Au rămas destule cuvinte nescrise…

Una peste alta însă e o carte bună, un bildungsroman într-o Valahie imaginară, ancorată în iluzia de roman istoric prin mulțimea de referințe la personaje care au existat cu adevărat. Dar eu știu mai bine – Mâța Vinerii e o minciună frumoasă. Ca toate poveștile, de altfel.

ALTE DETALII

Mâța Vinerii e al doilea volum care explorează aceeași lume. Primul a fost Manuscrisul fanariot – acolo centrul aventurilor era un instrument muzical, aici e o carte de bucate. Probabil că urmează un roman despre o icoană, unul despre degetele tămăduitoare ale unui orb și unul despre parfumuri. Bring them on, milady.
Doina Ruști are multe cărți bune. Recomand Zogru (un roman fantastic care explorează istoria României de la Țepeș la Ceaușescu prin ochii unei creaturi insolite) și Fantoma din moară (o fabulă cinică despre vinovăție și comunism).
Dacă aveți chef de ucronii românești, căutați Constanța 1919, de Liviu Radu și Mentaliștii, de Florin Manolescu. Două cărți de excepție, deștepte și foarte bine scrise.

Eduard Pandele

Eduard Pandele (n. 1974) a absolvit ASE (Informatică Economică, 1997) și lucrează în industria de jocuri video.

A debutat în 1993, în Jurnalul SF; a mai publicat povestiri SF şi traduceri (Serge Brussolo) în CPSF Anticipaţia, JSF, Revista de povestiri, Argos, fanzinele Planetar şi Rătăcitorii. A scris un scenariu de scurt metraj (Fata de nisip, 1994), care a fost ecranizat de o echipă a TVR Iaşi.

A susţinut rubrica de gaming din ediţia pe hîrtie a revistei Lumi Virtuale (2004-2005) și a colaborat cu Cititor SF (comentarii despre apariţiile SF româneşti), Nautilus (reviste SF & bandă desenată) și Helion Online (gaming).

Debutul în volum s-a produs în 2005, cu scenariul poveştii omonime din albumul BD Poveste despre eu de Alexandru Ciubotariu (Hardcomics). În acelaşi an a publicat un text în antologia Atelier Kult (Millennium Press).

Este absolvent al Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog în 2014 și al Atelierului de scriere creativă organizat de Revista de Povestiri în primăvara lui 2016.