Hard SF și autoironie pe planeta roșie

Andy Weir – Marțianul
Titlul original: The Martian
Traducere de Iulia Anania
Editura Paladin, 2015, 424 pag.
Preț: 39 lei

Voi fi cinstit și voi recunoaște încă de la început că romanul Marțianul de Andy Weir nu intrase în planul meu de lecturi. Citisem câteva recenzii și câteva cronici de film – căci, am aflat, filmul urmează foarte bine cartea – și toate indicau, în mare, aceeași direcție. A unui roman Hard SF, despre un nene care, rămas singur pe Marte, își tot stoarce creierii să pervertească în folosul lui funcționalitățile unor echipamente complicate inventate de tocilarii de la NASA, ca să-și poată adăuga cât mai multe zile de supraviețuire, doar-doar s-or găsi unii cu o idee salvatoare care să-l ia de-acolo. Nu mă înțelegeți greșit, ador Hard SF-ul, îl găsesc curentul suprem în SF, însă un Robinson Crusoe pe-o insulă roșie în oceanul cosmic, ușurat chiar și de analiza moralității sclaviei – căci nu credeam să apară vreun Vineri verde pe care protagonistul nostru să-l scoată de pe meniul altor umanoizi verzi –, nu mi se părea chiar o intrigă demnă de-un roman. Adică, să fim serioși: ce literatură e aia în care, pe mai bine de patru sute de pagini, un tip îți povestește cu lux de amănunte cum face hidroliza apei sau cum, dimpotrivă, arde hidrogen ca să-și facă sfânta cană cu apă de la căpătâi, cum cară nisip de-afară și-l îndoaie cu compost ca să-și crească ceva cartofi sau cum își încălzește apa pentru baie de la o baterie nucleară. De-o povestire, poate, ar fi mers, dar de-un roman… cam slăbuț. Oricât ar abunda în detalii tehnice.

Iată de ce am ignorat cartea o bună bucată de vreme. Până când am găsit-o la chioșcul de ziare, la jumătate de preț! Ei, păi dacă e mâna destinului (sau a cuiva de la marketingul editurii Paladin), atunci… cine sunt eu să mă împotrivesc? Așa că, am luat-o. Că dă bine în colecția oricărui sefist. Și, dacă tot am luat-o, mi-am zis că aș face bine să și citesc măcar vreo două capitole, că cine știe?

Ei, atât i-a trebuit cărții! De cum am deschis-o și m-am apucat de citit, mi-am dat seama că n-aveam cum s-o așez înapoi pe raft până când n-aveam s-o termin. M-a prins de la primele pagini. Prin stilul foarte lejer și prin umor. Iar când, câteva capitole mai încolo, narațiunea de la persoana întâi s-a mutat subit la persoana a treia, o mulțime de alte personaje intrând în scenă, mi-am dat seama că lucrurile erau, de fapt, mult mai complexe decât mi le imaginasem eu. Nu sunt un admirator al perspectivei variabile, prefer o curgere coerentă, care nu alternează perspectiva limitată a personajului narator cu cea omniscientă, însă îmi dau seama că, pe de o parte, expunerea aventurilor unui personaj singular, care practic nu vorbește, nu se putea realiza altfel, cu atât mai puțin nu i se putea induce umorul savuros, iar pe de altă parte, implicațiile pe Pământ ale acțiunilor Marțianului nu puteau fi prezentate fără introducerea perspectivei duble. Așadar, prezentarea acțiunii principale ca o succesiune de note de jurnal, alternând cu pasaje foarte bogate în dialog, cu multe personaje, pentru compensare, e o soluție de compromis acceptabilă pentru a aduce un oarecare echilibru.

În mod paradoxal, deși romanul e într-adevăr plin de descrieri tehnice, acest lucru nu-l face deloc greu de citit. Abordând, cum spuneam, scriitura ca pe un blog al protagonistului, explicațiile științifice sunt realizate ca-n enciclopedia Știința pentru tonți, de cele mai multe ori apelând la analogii simple, nimic nu este luat cu adevărat în serios. Aș da doar exemplul kilowattului-oră pe zi solară, numit simplu: „Ninja-pirat”. Iar tehnologia nu este singura țintă a ironiei. Situațiile limită, de cele mai multe ori potențial letale, sunt și ele tratate cu aceeași lejeritate, alternanța capitolelor care încep cu „Ei bine, sunt dus pe copcă!” cu cele în care salvarea miraculoasă intră în scenă fiind o regulă în această carte.

Însă există și câteva minusuri. Deși la început sunt fascinante, detașarea, inventivitatea și spiritul autoironic cu care personajul principal privește crizele aparent insurmontabile ajung la un moment dat deranjante, dând o notă de neverosimilitate, mai ales că vorbim de mai bine de un an și jumătate de izolare. La fel ca șirul nesfârșit de accidente și ghinioane. Tot în această categorie aș include și evenimentul declanșator. Într-o atmosferă atât de rarefiată ca a lui Marte, ar putea fi o furtună atât de puternică? Să nu uităm, atmosfera marțiană are presiunea de jumătate de procent din cea terestră. Sau, admițând că ar putea fi, cum de și-a asumat NASA un risc atât de mare trimițând rachete capabile să decoleze de pe Marte cu ani de zile înaintea misiunilor propriuzise? Și continuând, cum de doar una a fost lovită de o asemenea furtună și chiar atunci când echipa era acolo, în misiune. Pe cât de bine e documentată cartea, pe atât de ciudate mi se par aceste scăpări.

Dar să trecem peste partea tehnică și să privim cartea în ansamblul ei. Cu ce rămânem? Ei bine, cu o odă închinată omului, puterii sale de luptă pentru supraviețuire și ingeniozității sale. Pe Pământ, resurse uriașe sunt aruncate în lupta pentru salvarea unui singur individ, guvernele lumii renunță la rivalități, oamenii la orgolii. Însă adevărata luptă și adevăratele minuni sunt făcute pe Marte, de către cel care se agață de însăși viața sa.

În fine, nu pot să închei fără să amintesc concluzia. Spune Watney, gândindu-se și el la imensa mașinărie pusă în mișcare pentru salvarea sa: „Dar în realitate au făcut-o pentru că ființele umane au instinctul elementar de a se ajuta reciproc. Uneori nu pare așa, dar e adevărat!”. Personal, m-aș limita la a observa că a fost nevoie de un scenariu ca acesta, în care un om e abandonat pe o altă planetă, pentru ca o asemenea concluzie să poată fi trasă.

Alexandru Lamba


Alexandru Lamba (n. 1980) a absolvit Facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor a Universității Transilvania din Brașov.

Locuiește în Brașov și lucrează în domeniul IT.

A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, după care a publicat mai multe povestiri în Almanahul Anticipația, Argos, CPSF, EgoPhobia, Fantastica, Ficțiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Nautilus, Știință & Tehnică.

Este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Exit (2016), Galaxis (2016).

De la începutul lui 2015 este redactor-șef al revistei Gazeta SF.

Volume publicate: Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016), 3.3 (împreună cu Rodica Bretin și Michael Haulică, Tritonic, 2016), Arhitecții speranței (Tritonic, 2017).

A obținut Premiul Societății Europene de Science Fiction și Fantasy (Eurocon Encouragement Award, Barcelona, Spania, 2016).

Anunțuri

Un gând despre „Hard SF și autoironie pe planeta roșie

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: